vineri, 26 septembrie 2008

un blog, un pet


Deja imi place libertatea pe care ti-o confera un blog. Scrii ce vrei, cand vrei, cum vrei, despre cine vrei, despre ce vrei, te plangi de orice, de oricine, te bucuri de lucruri care au insemnatate doar pentru tine, nu-ti corecteaza nimeni stilul, nu-ti zice ca aici trebuia sa scrii asa, aici trebuia sa introduci ceva de genul asta, aici nu e bine, aici a fost prea scolaresc, aici prea bombastic, nu primesti nota pentru ce ai scris, nu raspunzi in vreun fel pentru ce ai aberat, esti propriul stapan al randurilor tale.

E ca un refugiu de autobuz spre care pasesti nerabdator cand ti se pare ca cei din jurul tau nu te mai inteleg, cand ploaia rece de revelatii personale iti da un refresh brusc, cand vrei sa fii doar tu cu tine, dar la adapost...

Tin minte ca, la un moment dat, acum cativa ani buni, aparusera si pe la noi jucarioarele alea- nici acum nu stiu exact cum se numesc (si mi-e lene sa dau un search, chiar daca par ignoranta)- pe care trebuia sa le cresti ca pe un copil, sa le dai de mancare, sa le plimbi, sa le culci etc. Nu intelegeam ce putea fi atat de interesant in asta, mai ales ca nu puteai strange in brate acel joc aproape minuscul cand te apuca sentimentul matern ori cand bietul plangea si trebuia sa-l linistesti.
Acum cred ca inteleg; nici eu nu-mi pot tine blog-ul in brate, nu-l pot mangaia decat cu texte -poate- dar vreau sa il cresc, sa-i dau de mancare, sa-i fac un program sanatos de odihna, sa-l schimb cand face si el pipi s.a.m.d.
Asta e pet-ul meu pe care niciodata nu l-am avut (pentru ca nu m-a incantat vreodata ideea de a avea un caine/o pisica in apartament).

Asta e libertatea adusa in dar de nasterea unui mic blog: pot sa-l numesc cum vreau, pot sa-mi imaginez ca e ce vreau, pot sa-l stresez (eu fiind foarte stresata-uneori si stresanta cica- dar stati calmi, doar in timpul sesiunii, in apropierea unor momente grele si in rest, pe tot parcursul anului) si toate astea, fara ca el sa se supere, sa nu-mi mai raspunda la telefon, sa nu-mi faca reprosuri, sa nu ma alunge din viata lui sau, si mai rau, sa ma dea in judecata pentru insulta si calomnie.

Drept rasplata pentru toate cate imi ofera acest animalut de o zi, ii dau ce mi-a dat: nu o sa-i cumpar lesa:)

joi, 25 septembrie 2008

haha..."to deny"?


N-as vrea sa incep cu ce urasc si cu ce imi place pe lumea asta, pentru ca n-as termina prea curand; vreau insa sa-mi motivez in fata mea (ca deocamdata eu-s singurul cititor) alegerea unui astfel de nume de blog spunand ca urasc id-urile de messenger care suna in genul "dulcyk_deea", "alinutzasweetgirl", "mariukfrumusikpamantului" etc. si nu inteleg de ce unele persoane simt nevoia acestor diminutivari inutile, penibile, complet gretoase si aiurea.
La prima vedere, blogul meu (simt deja ca-mi apartine:)) ) - care se chinuie sa ia nastere de vreo 9 luni, daca nu ma insel, zbatandu-se in mintea mea incalcita si nehotarata- ar parea ca zice "catre", "la" sau intr-un mod "corect gramatical" "lui deny", "deny" acesta facandu-ma sa-mi vina rau instantaneu...Intrebata adeseori ca orice om, "cum iti zic cunoscutii/cum iti place sa ti se zica?" raspundeam sec "pai, cum ma cheama, Denisa". Nu-mi placea si nu-mi place sa mi se zica "deni" sau "deny" (nelipsitul "y"), nu simteam nevoia sa fiu alintata printr-un astfel de apelativ (poate si din cauza ca sunt o persoana mai rece in general cu cei nu foarte apropiati si poate si pentru ca, fiind micuta mereu de statura, eram satula sa fiu intrebata "auzi, da' tu nu mai cresti?", "auzi, da' tu mananci numai miercurea si vinerea si atunci de post?"). Spunandu-mi-se pe al meu prenume intreg simteam instantaneu cum cresc in inaltime si in prestanta, in raport cu varsta mea.
Ma gandeam de ceva vreme sa-mi fac si eu un blog, dar nu pentru ca "e la moda" sau vreau "sa ajung cunoscuta"=)), ci pentru ca voiam sa am un loc care sa nu fie din hartie (nu mi-a placut niciodata sa am jurnal, am avut doar o incercare esuata:)) ) unde sa-mi insir ganduri, temeri, pareri, idei, frustrari, tampenii sau nu. Dar la un nume nu ma gandisem. Cand am facut si eu un click micut si timid pe "creati blog" si am vazut ca trebuie sa am si nume, mi-am zis "ups...la asta nu m-am gandit"- desi era ceva logic:)) ). Dificultatea a fost insa depasita cand mi-a sosit in minte acest verb din engleza (desi eu urasc engleza). Toti negam ceva la un moment dat, negam un defect de-ale noastre, negam un sentiment, negam un esec s.a.m.d.
Eu nu stiu exact ce am vrut sa neg botezandu-mi astfel blog-ul, dar am avut revelatia crearii unui lucru prin prisma a ceva ce urasti...(slava D0mnului ca nu a fost prin intermediul diminutivelor)...